Daniel Stuparu, un virtuoz al formei fixe, ne propune în numărul acesta (Egophobia 4, feb. 2005) trei poeme din mai vastul său ciclu, "Alchimice". Este evidentă pentru oricine migala cu care autorul şi-a lucrat textele, precizia şi fineţea tăieturii versurilor, în fine, munca depusă de Daniel Stuparu pentru ca sonetele sale să fie perfecte din punct de vedere formal. Rimele sunt inspirate, autorul nu a căzut pradă tentaţiei facilului, iar supralicitări şi stângăcii de construcţie nu există.Atmosfera textelor e una sumbră, tipic romantică, iar eul poetic este unul chinuit, un erou pe ai cărui umeri apasă greutatea lumii toată. Prima strofă din chiar primul poem, "Nigredo", introduce cititorul, fără preaviz, sub "cerul plumburiu", în plin Apocalips medieval: "Păşind atent sub cerul plumburiu / Prin marea-nvolburată, de cucută, / Lăsam în urmă doar o lume slută / Pe care-o ştiu: înşelător pustiu...". Sonetul, de o muzicalitate desăvârşită, continuă în aceeaşi notă prezentând cititorului un "cocktail amar" în care barmanul suprem a amestecat lacrimile unei ipotetice iubite, Erosul muribund, greşelile muritorilor şi vraja stranie a unicornului. Eroul romantic se îndepărtează nepăsător după ce tocmai a renunţat la cele pământeşti: "Şi nu mi-e dor de erosul ce moare - / Ultim parfum pe care, iată, -l torn / Sub talpa-mi tăbăcită în eroare."
"Spiritus Sulphur" pastrează, în esenţă, atmosfera damnată, însă textul e ornat cu diverse bijuterii şi pietre preţioase. Intertext şi ludism sublimat (cum altfel? doar vorbim despre "alchimice"). Prima strofă, abruptă: "Sinistru, în oglindă - privind o faţă sumbră -, / Lumina ai închis-o prin soarele alchimic / Cu giuvaier de aur, în care spirit chimic / Sau sulf regal, uranic respiră din penumbră." După aceea textul se destinde, graţie tehnicii construcţiei şi a subtilităților induse de Daniel Stuparu: "Mărgean când alb, când roşu, între carnaţii line / Din Shakespeare rupte parcă, în joc de necinstită / Lucreţie sau pe aripi de Venus regăsită / Substanţa ce o cauţi în mine, e în sine:". "Rubedo" păstrează ludismul din "Spiritus Sulphur" dar adaugă şi, paradoxal, o atitudine gravă, apăsătoare: "Iar verbul ce era odată mut / N-a mai putut răbda acum şi nici să // Adaste, reprimând ca pe-o angoasă / Nerevărsatul, magic elixir - / Un sânge ne'ntinat spre blânda coasă / A morţii amorţite sub potir". Finalul e relaxant, risipeşte tensiunea atâtor cuvinte mari şi simboluri din afara timpului: "Dintr-o ascunsă, neştiută carte, / La trap se-ntoarce-un Cavaler de Malta."
Se poate conchide că textele lui Daniel Stuparu se constituie într-o poezie de calitate care poate emoţiona şi/sau intriga cititorii. Din fericire concluzia aceasta ar fi fost adevărată acum două sute de ani - acum, în anul 2005, nu mai are acoperire. Eroul liric portretizat de el nu există şi nici nu a existat vreodată. Dacă ar fi să mă exprim mai plastic aş spune că autorul, în loc să folosească e-mailul pentru a trimite un mesaj peste ocean, foloseşte hârtia şi o sticlă. Şansele ca mesajul său să ajungă la cineva sunt minime. Discursul este tarat de preţiozităţi vetuste, temele şi motivele folosite sunt perimate şi de nefolosit în contextul actual al poeziei. O altă mare problemă, în viziunea mea, este neimplicarea la nivel emoţional a autorului în propriul text. Sonetele par scrise de un computer performant ("hrănit", desigur, cu cei mai buni algoritmi) sau de un bătrân profesor de filosofie, blazat și plictisit.
Aşa cum se prezintă lucrurile, pare că Daniel Stuparu n-a asimilat nici una din paradigmele poetice ale modernităţii şi post-modernităţii, preferând să rămână într-un spaţiu atemporal, cu toate legăturile cu lumea reală tăiate. E exact artistul din turn - cu menţiunea că acest artist, în particular, nu are în biblioteca sa din turn decât opere de până în romantism - şi nimic mai mult. Poezia lui Daniel Stuparu nu numai că nu e pentru mase, dar nu e nici pentru cititorii cultivați, care au citit la vremea lor textele "esențiale".
"Spiritus Sulphur" pastrează, în esenţă, atmosfera damnată, însă textul e ornat cu diverse bijuterii şi pietre preţioase. Intertext şi ludism sublimat (cum altfel? doar vorbim despre "alchimice"). Prima strofă, abruptă: "Sinistru, în oglindă - privind o faţă sumbră -, / Lumina ai închis-o prin soarele alchimic / Cu giuvaier de aur, în care spirit chimic / Sau sulf regal, uranic respiră din penumbră." După aceea textul se destinde, graţie tehnicii construcţiei şi a subtilităților induse de Daniel Stuparu: "Mărgean când alb, când roşu, între carnaţii line / Din Shakespeare rupte parcă, în joc de necinstită / Lucreţie sau pe aripi de Venus regăsită / Substanţa ce o cauţi în mine, e în sine:". "Rubedo" păstrează ludismul din "Spiritus Sulphur" dar adaugă şi, paradoxal, o atitudine gravă, apăsătoare: "Iar verbul ce era odată mut / N-a mai putut răbda acum şi nici să // Adaste, reprimând ca pe-o angoasă / Nerevărsatul, magic elixir - / Un sânge ne'ntinat spre blânda coasă / A morţii amorţite sub potir". Finalul e relaxant, risipeşte tensiunea atâtor cuvinte mari şi simboluri din afara timpului: "Dintr-o ascunsă, neştiută carte, / La trap se-ntoarce-un Cavaler de Malta."
Se poate conchide că textele lui Daniel Stuparu se constituie într-o poezie de calitate care poate emoţiona şi/sau intriga cititorii. Din fericire concluzia aceasta ar fi fost adevărată acum două sute de ani - acum, în anul 2005, nu mai are acoperire. Eroul liric portretizat de el nu există şi nici nu a existat vreodată. Dacă ar fi să mă exprim mai plastic aş spune că autorul, în loc să folosească e-mailul pentru a trimite un mesaj peste ocean, foloseşte hârtia şi o sticlă. Şansele ca mesajul său să ajungă la cineva sunt minime. Discursul este tarat de preţiozităţi vetuste, temele şi motivele folosite sunt perimate şi de nefolosit în contextul actual al poeziei. O altă mare problemă, în viziunea mea, este neimplicarea la nivel emoţional a autorului în propriul text. Sonetele par scrise de un computer performant ("hrănit", desigur, cu cei mai buni algoritmi) sau de un bătrân profesor de filosofie, blazat și plictisit.
Aşa cum se prezintă lucrurile, pare că Daniel Stuparu n-a asimilat nici una din paradigmele poetice ale modernităţii şi post-modernităţii, preferând să rămână într-un spaţiu atemporal, cu toate legăturile cu lumea reală tăiate. E exact artistul din turn - cu menţiunea că acest artist, în particular, nu are în biblioteca sa din turn decât opere de până în romantism - şi nimic mai mult. Poezia lui Daniel Stuparu nu numai că nu e pentru mase, dar nu e nici pentru cititorii cultivați, care au citit la vremea lor textele "esențiale".
